Saturday, May 24, 2008
Thursday, May 22, 2008
delir din florile de tei
Ce bine că eşti
Nichita Stănescu
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Nichita Stănescu
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Tuesday, May 20, 2008
Discutie libera in fata oglinzii
4
3
2
1
si!
Din degete aproape ca imi iese fum. Pofta de cuvinte cum n-am mai avut de mult. Pacat de fundalul sonor al unui ciocan muncitoresc de peste drum. Mi s-a facut subit dor de mine si m-am postat cu viscerocraniul in fata oglinzii. Fara rezultat. Nu acolo trebuie sa caut. Poate daca inchid ochii si privesc asa de dupa pleoape apar. Fara spectatori, fara auditoriu, fara cititori. In subiectivismul egoismului meu vreau sa zac ca o balena esuata pe propriul tzarm al viselor ei. Cu un strop de cinism in pahar si o balta de melancolie sub mine, vreau sa ma intind intr-un hamac leganat de cine vrea sa-l legene; poate vantul. Incepe sa miroasa a mare: mai putin amar si mai mult sarat; poate usor dulce. Unde sa ma regasesc eu daca nu cu capul in maini pe banca de lemn din mijlocul marii? E construita pentru mine, vant si pentru 'pescarusii mai lasi' in timpul furtunii.. Uitati-va putin in alta parte. As vrea sa vorbesc singura cu divinitatea despre lucruri lumesti. Cine sunt? Cine esti? Unde am pus cartea cu raspunsuri si harta de cautari?
Crampa. Revenire. Nu vreau sa ajung in labirint.
Spovedanie
dintre fluturi si omizi
aleg lumina
cu care vreau sa cladesc o barca.
o barca de lumina
sa pluteasca in intuneric
printre alti fluturi de noapte,
care orbiti de ea,
sa se izbeasca cu aripile inainte
de structura ei diafana.
am spart fantana dorintelor
si apa plina de banuti curge
inspre desertul insetat.
cu ochiul inchis
incerc sa mai pastrez
picatura.
cu gura plina
incerc sa nu scuip
visul din perna.
cu degetele inclestate
incerc sa nu scap
mana.
mai vreau
mai pot
mai stiu
si simt si simt si simt
amplificat de buza care arde
de pielea care mangaie
de carnea care tremura.
3
2
1
si!
Din degete aproape ca imi iese fum. Pofta de cuvinte cum n-am mai avut de mult. Pacat de fundalul sonor al unui ciocan muncitoresc de peste drum. Mi s-a facut subit dor de mine si m-am postat cu viscerocraniul in fata oglinzii. Fara rezultat. Nu acolo trebuie sa caut. Poate daca inchid ochii si privesc asa de dupa pleoape apar. Fara spectatori, fara auditoriu, fara cititori. In subiectivismul egoismului meu vreau sa zac ca o balena esuata pe propriul tzarm al viselor ei. Cu un strop de cinism in pahar si o balta de melancolie sub mine, vreau sa ma intind intr-un hamac leganat de cine vrea sa-l legene; poate vantul. Incepe sa miroasa a mare: mai putin amar si mai mult sarat; poate usor dulce. Unde sa ma regasesc eu daca nu cu capul in maini pe banca de lemn din mijlocul marii? E construita pentru mine, vant si pentru 'pescarusii mai lasi' in timpul furtunii.. Uitati-va putin in alta parte. As vrea sa vorbesc singura cu divinitatea despre lucruri lumesti. Cine sunt? Cine esti? Unde am pus cartea cu raspunsuri si harta de cautari?
Crampa. Revenire. Nu vreau sa ajung in labirint.
Spovedanie
dintre fluturi si omizi
aleg lumina
cu care vreau sa cladesc o barca.
o barca de lumina
sa pluteasca in intuneric
printre alti fluturi de noapte,
care orbiti de ea,
sa se izbeasca cu aripile inainte
de structura ei diafana.
am spart fantana dorintelor
si apa plina de banuti curge
inspre desertul insetat.
cu ochiul inchis
incerc sa mai pastrez
picatura.
cu gura plina
incerc sa nu scuip
visul din perna.
cu degetele inclestate
incerc sa nu scap
mana.
mai vreau
mai pot
mai stiu
si simt si simt si simt
amplificat de buza care arde
de pielea care mangaie
de carnea care tremura.
Wednesday, May 14, 2008
Thursday, May 08, 2008
thinking outside the box...
The challenge is to connect the nine dots by drawing four straight, continuous lines, and never lifting the pencil from the paper
The puzzle is easily solved, but only if you draw the lines outside of the confines of the square area defined by the nine dots themselves.
Wednesday, May 07, 2008
Tuesday, May 06, 2008
Accidente sufletesti. Fatalul imuabil.
Inregistrarile micutei cutii negre a constiintei
Dintr-o infricosatoare furtuna de probabilitati apare spontan valoarea reala a unei variabile. Declansarea dominoului devine astfel iminenta. Pe rola cinamatografiei mentale sunt developate o infinitate de frame-uri pe secunda. Urmarile dezastrului sunt incomensurabile. Ireversibilitatea medaliei e sustinuta de raporturi subunitare intre cererea si oferta temporala, spatiala, sentimentala. Ultimele inregistrari ale constiintei sunt doar fragmente neinteligibile de ganduri ale chimiei si sunete de vise sparte intre unde. Gemete si tipete dupa ajutor. Realul pune punctul pe cutitul din rana. Fibrilatie ventriculara. Linie izoelectrica.
---
Dintr-o infricosatoare furtuna de probabilitati apare spontan valoarea reala a unei variabile. Declansarea dominoului devine astfel iminenta. Pe rola cinamatografiei mentale sunt developate o infinitate de frame-uri pe secunda. Urmarile dezastrului sunt incomensurabile. Ireversibilitatea medaliei e sustinuta de raporturi subunitare intre cererea si oferta temporala, spatiala, sentimentala. Ultimele inregistrari ale constiintei sunt doar fragmente neinteligibile de ganduri ale chimiei si sunete de vise sparte intre unde. Gemete si tipete dupa ajutor. Realul pune punctul pe cutitul din rana. Fibrilatie ventriculara. Linie izoelectrica.
---
Sunday, April 27, 2008
Le petit prince, Antoine de Saint Exupery
'Voici mon secret. Il est très simple: on ne voit bien qu'avec le cœur. L'essentiel est invisible pour les yeux.'
'[...]Ah, micule prinţ, am înţeles astfel puţin cîte puţin viaţa ta melancolică. Mult timp tu nu avuseseşi ca distracţie decît farmecul apusurilor de soare. Am aflat acest nou detaliu în a patra zi, dimineaţa, cînd tu mi-ai spus:
- Îmi plac mult apusurile de soare. Hai să vedem un apus de soare…
- Dar trebuie să aşteptăm…
- Ce să aşteptăm?
- Să aşteptăm ca soarele să apună.
Tu ai avut mai întîi o înfăţişare foarte surprinsă, apoi ai rîs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:
- Mă cred întotdeauna la mine!
Într-adevăr. Cînd este miezul zilei în Statele Unite, în Franţa soarele apune, precum ştie toată lumea. Ar fi suficient să se poată merge în Franţa pentru un minut pentru a asista la un apus de soare. Din nefericire, Franţa este foarte departe. Dar pe mica ta planetă era suficient să tragi scaunul cu cîţiva paşi. Şi tu puteai vedea apusul de soare de fiecare dată cînd doreai…
- Într-o zi, am văzut apusul de soare de patruzeci şi trei de ori!
Şi puţin mai tîrziu ai adăugat:
- Ştii… cînd eşti aşa trist îţi place să te uiţi la apusurile de soare…
- Deci tu erai chiar aşa de trist în ziua cu cele patruzeci şi trei de apusuri de soare? Dar micul prinţ nu răspunse.
Capitolul VII
În a cincea zi, tot datorită oii, am aflat încă un secret din viaţa micului prinţ. El mă întrebă brusc, fără nici un preambul, ca şi cum se gîndise îndelung la asta:
- O oaie, dacă mănîncă arbuştii, mănîncă şi florile?
- O oaie mănîncă tot ce întîlneşte în cale.
- Chiar şi florile care au spini?
- Da. Chiar şi florile care au spini.
- Atunci la ce servesc spinii?
Nu ştiam. Eram atunci foarte ocupat încercînd să deşurubez un şurub strîns prea tare din motorul meu. Eram foarte îngrijorat, căci pana mea începuse să mi se pară foarte gravă iar apa de băut care se epuiza mă făcea să mă tem de ce era mai rău.
- La ce folosesc spinii?
Micul prinţ nu renunţa niciodată la o întrebare, odată ce o pusese. Eu eram nervos din cauza şurubului meu şi am răspuns la întîmplare:
- Spinii nu servesc la nimic, sunt pur şi simplu răutate din partea florilor!
- Oh!
Dar după un moment de linişte el îmi spuse, cu un soi de răutate în voce:
- Nu te cred! Florile sunt slabe. Ele sunt naive. Ele se apără cum pot. Ele se cred teribile cu spinii lor…
N-am răspuns nimic. În momentul acela îmi ziceam: „Dacă şurubul ăsta mai rezistă mult, o să îl fac să sară dintr-o lovitură de ciocan”. Micul prinţ îmi deranjă din nou gîndurile:
- Deci tu crezi că florile…
- Nu! Nu! Eu nu cred nimic! am răspuns la întîmplare. Eu mă ocup cu lucruri serioase aici!
El mă privi stupefiat:
- Lucruri serioase!
El mă vedea cu ciocanul în mînă şi cu degetele negre de ulei de motor, aplecat asupra unui obiect care lui îi părea foarte urît.
- Tu vorbeşti ca oamenii mari!
Asta mă făcu să mă simt un pic ruşinat. Iar el, nemilos, adăugă:
- Tu confunzi totul… tu amesteci totul!
Era foarte iritat. Scutură în vînt pletele sale blonde:
- Cunosc o planetă unde este un domn roşu la faţă. El nu a mirosit niciodată o floare. El nu a privit niciodată o stea. Nu a iubit niciodată pe nimeni. Nu a făcut nimic altceva decît adunări. Şi toată ziua repetă ca tine: „Sunt un om serios! Sunt un om serios!” şi asta îl face să pleznească de mîndrie. Dar asta nu e un om, asta e o ciupercă!
- O ce?
- O ciupercă!
Micul prinţ era de acum palid de mînie.
- De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănîncă totuşi florile. Nu este atunci foarte serios să încerci să înţelegi de ce ele se străduiesc atît de tare să îşi crească spini care nu le folosesc la nimic? Nu este important războiul oilor cu florile? Nu este serios, mai important decît adunările domnului cel roşu? Şi dacă eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decît pe planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi dea seama ce face, asta nu e important?
El roşi, apoi continuă:
- Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decît într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit cînd le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva...” Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge! Şi tu crezi că asta nu e important!
Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiţuri de plîns. Venise noaptea. Eu îmi abandonasem sculele. Nu îmi mai păsa nici de ciocanul meu, nici de şurubul meu, nici de sete, nici de moarte. Pe o planetă, a mea, pe pămînt, era un mic prinţ care trebuia consolat! L-am luat în braţe şi l-am legănat. I-am spus: „Floarea pe care o iubeşti tu nu e în pericol.... Îi voi desena o botniţă oii tale... Voi desena o armură pentru floarea ta... Voi…” Nu ştiam ce să mai zic. Mă simţeam foarte neîndemînatic. Nu ştiam cum să ajung la inima lui, cum să îl mîngîi... E atît de misterios tărîmul lacrimilor...
Capitolul VIII
Am aflat destul de repede o seamă de lucruri despre această floare. Pe planeta micului prinţ fuseseră întotdeauna flori foarte simple, împodobite cu un singur rînd de petale, aflate pretutindeni şi care nu deranjau pe nimeni. Ele apăreau într-o dimineaţa în iarbă şi seara dispăreau. Dar aceea germinase într-o bună zi dintr-un grăunte adus nu se ştie de unde, iar micul prinţ supraveghease cu foarte mare atenţie acea tulpiniţă care nu semăna cu celelalte. Putea să fie o nouă specie de baobab. Dar arbustul încetă curînd să crească şi începu să pregătească o floare. Micul prinţ văzu ceva ca un bumb mare şi simţi că ceva miraculos avea să îşi facă apariţia; floarea însă, la adăpostul bumbului verde, nu îşi mai termina pregătirile pentru a-şi etala frumuseţea. Ea îşi alegea cu grijă culorile. Se îmbrăca încet, îşi potrivea una cîte una petalele. Nu vroia să apară şifonată ca macul. Ea nu vroia să apară decît în deplinătatea şi sclipirea frumuseţii sale. Da! Era cochetă! Toaleta sa misterioasă dură multe zile. Dar într-o bună dimineaţă, exact odată cu răsăritul soarelui, se arătă.
Şi tocmai ea, care muncise cu atîta precizie, zise căscînd:
- Ah! De-abia mă scol… Pardon… Sunt încă răvăşită…
Atunci micul prinţ nu îşi putu stăpîni admiraţia:
- Ce frumoasă eşti!
- Nu-i aşa, răspunse cu delicateţe floarea… Şi sunt născută în acelaşi timp cu soarele…
Micul prinţ îşi dădu seama că nu era prea modestă, dar era atît de emoţionantă!
- Cred că este ora micului dejun, adăugă ea îndată, dacă aţi avea bunătatea să vă gîndiţi la mine…
Şi micul prinţ, luat un pic prin surprindere, găsi o stropitoare cu apă proaspătă şi o servi pe floare.
Astfel îl chinuia ea pe micul prinţ cu vanitatea sa un pic bolnăvicioasă. Într-o zi, bunăoară, vorbind de cei patru spini ai săi, îi spuse micului prinţ:
- Pot să vină chiar şi tigrii, cu ghearele lor!
- Nu sunt tigri pe planeta mea, obiectă micul prinţ, şi apoi tigrii nu mănîncă plante.
- Eu nu sunt o plantă, răspunse cu delicateţe floarea.
- Iartă-mă…
- Nu mă tem deloc de tigri, dar am oroare de curenţii de aer. Nu aveţi un paravan?
„Oroare de curenţi de aer... nu e chiar un noroc pentru planeta mea. Floarea asta e destul de complicată...”
- Seara mă veţi pune sub un glob de sticlă. E foarte frig aici. E prost aşezat. Acolo de unde vin eu…
Dar aici se intrerupse. Ea venise ca sămînţă. Nu putuse cunoaşte nimic din alte lumi. Umilită de a fi spus o minciună atît de naivă, tuşi de două-trei ori, sperînd să îl pună şi pe micul prinţ într-o situaţie penibilă:
- Cum e cu paravanul ăla?...
- Mergeam să îl caut, dar îmi vorbeai!
Atunci ea începu din nou să tuşească pentru a-i provoca totuşi remuşcări micului prinţ.
Astfel, micul prinţ, în ciuda dragostei sale pentru floare, se îndoi repede de ea. El luase în serios cuvinte fără importanţă şi devenise foarte nefericit.
„Ar fi trebuit să nu o ascult, îmi mărturisi el într-o zi, nu trebuie niciodată să asculţi florile. Trebuie să le priveşti şi să le miroşi. A mea parfuma planeta, dar eu nu ştiam să mă bucur de asta. Această istorie cu ghearele, care m-a deranjat atît, ar fi trebuit să mă emoţioneze…”
Îmi mai mărturisi:
„Nu am ştiut să înţeleg nimic atunci! Ar fi trebuit să o judec după fapte şi nu după cuvinte. Ea mă parfuma şi mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecţiunea ei de dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram prea tînăr ca să ştiu să iubesc.”
Capitolul IX
Cred că a profitat pentru evadarea lui de o migraţie a păsărilor călătoare. În dimineaţa plecării aranjă totul pe planetă. Îşi curăţă cu grijă vulcanii în activitate. El avea doi vulcani în activitate. Erau foarte folositori dimineaţa pentru încălzitul micului dejun. Mai avea şi un vulcan stins. Dar, cum spunea el: „Nu se ştie niciodată!” Curăţă deci şi vulcanul stins. Dacă sunt bine curăţati, activitatea vulcanilor este moderată, fără erupţii. Erupţiile vulcanice sunt ca focurile de şemineu. Evident, pe pămîntul nostru suntem prea mici pentru a ne curăţa vulcanii. Din cauza asta ne fac atîtea probleme.
De asemenea, micul prinţ smulse, cu un pic de melancolie, ultimii lăstari de baobabi. Credea că nu va mai trebui să vină niciodată. Iar toate aceste munci obişnuite i-au părut, în dimineata aceea, extrem de plăcute. Şi cînd udă pentru ultima oară floarea şi se pregăti să o pună la adăpost sub globul ei, era cît pe-aci să plîngă.
- Adio, îi spuse el florii.
Dar ea nu îi răspunse.
- Adio, repetă el.
Floarea tuşi. Dar nu din cauza vreunei răceli.
- Am fost prostuţă, îi spuse în cele din urmă. Îţi cer iertare. Să fii fericit.
El se miră de absenţa reproşurilor. Stătea cu globul în mînă, surprins. Nu înţelegea acest calm al florii.
- Da, te iubesc, îi spuse floarea. Nu ai ştiut nimic despre asta, din vina mea. Asta nu mai are nici o importanţă. Tu ai fost la fel de prostuţ ca mine. Să fii fericit… Lasă globul ăla în pace. Nu îl mai vreau.
- Dar vîntul...
- Nu sunt chiar aşa răcită... Aerul proaspăt al nopţii îmi va face bine. Sunt o floare.
- Dar animalele…
- Trebuie să suport două sau trei omizi dacă vreau să cunosc şi fluturii. S-ar părea că e foarte frumos. Dacă nu, cine mă va vizita? Tu vei fi departe. Cît despre animalele mari, nu mi-e teamă de nimic. Am ghearele mele.
Şi îmi arătă plină de naivitate cei patru spini ai săi. Apoi adăugă:
- N-o mai amîna atîta, este agasant. Ai hotărît să pleci. Du-te!
Ea nu vroia să o vadă plîngînd. Era o floare atît de orgolioasă...
Capitolul XV
A şasea planetă era o planetă de două ori mai mare. Era locuită de un bătrîn domn care scria cărţi imense.
- Uite! Iată un explorator! strigă el, cînd îl zări pe micul prinţ.
Micul prinţ se aşeză pe masă şi răsuflă un pic. Călătorise deja atîta!
- De unde vii tu? îi spuse bătrînul domn.
- Ce este cartea aceea mare? zise micul prinţ. Ce faceţi dumneavoastră aici?
- Eu sunt geograf, zise bătrînul domn.
- Dar tu vii de departe! Tu eşti explorator! Tu îmi vei descrie planeta ta!
Şi geograful, avînd deschis registrul său, îşi ascuţi creionul. Povestirile exploratorilor se notează mai întîi în creion. Pentru a le transcrie în cerneală se aşteaptă ca exploratorul să furnizeze probe.
- Ei? zise geograful.
- Oh! La mine, zise micul prinţ, nu e prea interesant, e foarte mic. Am trei vulcani. Doi vulcani în activitate şi unul stins. Dar nu se ştie niciodată.
- Nu se ştie niciodată, aprobă geograful.
- Am şi o floare.
- Noi nu notăm florile, zise geograful.
- De ce? Asta nu-i frumos!
- Pentru că florile sunt efemere.
- Ce inseamna “efemer”?
- Geografiile, spuse geograful, sunt cele mai preţioase dintre toate cărţile. Ele nu se demodează niciodată. E rar ca un munte să îşi schimbe locul. E foarte rar ca un ocean să se golească de apa sa. Noi scriem lucruri eterne.
- Dar vulcanii stinşi se pot trezi, îl întrerupse micul prinţ. Ce înseamnă ”efemer”?
- Că vulcanii ar fi stinşi sau activi e totuna pentru noi, zise geograful. Ceea ce contează pentru noi e muntele. El nu se schimbă.
- Dar ce înseamnă ”efemer”? repetă micul prinţ, care, în viaţa sa, nu renunţase la o întrebare o dată ce o pusese.
- Asta înseamnă “ceva care e ameninţat de dispariţie apropiată”.
- Floarea mea e ameninţată de dispariţie apropiată?
- Desigur.
Floarea mea este efemeră, îşi zise micul prinţ, şi ea nu are decît patru spini să se apere împotriva lumii![...]'
'[...]Ah, micule prinţ, am înţeles astfel puţin cîte puţin viaţa ta melancolică. Mult timp tu nu avuseseşi ca distracţie decît farmecul apusurilor de soare. Am aflat acest nou detaliu în a patra zi, dimineaţa, cînd tu mi-ai spus:
- Îmi plac mult apusurile de soare. Hai să vedem un apus de soare…
- Dar trebuie să aşteptăm…
- Ce să aşteptăm?
- Să aşteptăm ca soarele să apună.
Tu ai avut mai întîi o înfăţişare foarte surprinsă, apoi ai rîs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:
- Mă cred întotdeauna la mine!
Într-adevăr. Cînd este miezul zilei în Statele Unite, în Franţa soarele apune, precum ştie toată lumea. Ar fi suficient să se poată merge în Franţa pentru un minut pentru a asista la un apus de soare. Din nefericire, Franţa este foarte departe. Dar pe mica ta planetă era suficient să tragi scaunul cu cîţiva paşi. Şi tu puteai vedea apusul de soare de fiecare dată cînd doreai…
- Într-o zi, am văzut apusul de soare de patruzeci şi trei de ori!
Şi puţin mai tîrziu ai adăugat:
- Ştii… cînd eşti aşa trist îţi place să te uiţi la apusurile de soare…
- Deci tu erai chiar aşa de trist în ziua cu cele patruzeci şi trei de apusuri de soare? Dar micul prinţ nu răspunse.
Capitolul VII
În a cincea zi, tot datorită oii, am aflat încă un secret din viaţa micului prinţ. El mă întrebă brusc, fără nici un preambul, ca şi cum se gîndise îndelung la asta:
- O oaie, dacă mănîncă arbuştii, mănîncă şi florile?
- O oaie mănîncă tot ce întîlneşte în cale.
- Chiar şi florile care au spini?
- Da. Chiar şi florile care au spini.
- Atunci la ce servesc spinii?
Nu ştiam. Eram atunci foarte ocupat încercînd să deşurubez un şurub strîns prea tare din motorul meu. Eram foarte îngrijorat, căci pana mea începuse să mi se pară foarte gravă iar apa de băut care se epuiza mă făcea să mă tem de ce era mai rău.
- La ce folosesc spinii?
Micul prinţ nu renunţa niciodată la o întrebare, odată ce o pusese. Eu eram nervos din cauza şurubului meu şi am răspuns la întîmplare:
- Spinii nu servesc la nimic, sunt pur şi simplu răutate din partea florilor!
- Oh!
Dar după un moment de linişte el îmi spuse, cu un soi de răutate în voce:
- Nu te cred! Florile sunt slabe. Ele sunt naive. Ele se apără cum pot. Ele se cred teribile cu spinii lor…
N-am răspuns nimic. În momentul acela îmi ziceam: „Dacă şurubul ăsta mai rezistă mult, o să îl fac să sară dintr-o lovitură de ciocan”. Micul prinţ îmi deranjă din nou gîndurile:
- Deci tu crezi că florile…
- Nu! Nu! Eu nu cred nimic! am răspuns la întîmplare. Eu mă ocup cu lucruri serioase aici!
El mă privi stupefiat:
- Lucruri serioase!
El mă vedea cu ciocanul în mînă şi cu degetele negre de ulei de motor, aplecat asupra unui obiect care lui îi părea foarte urît.
- Tu vorbeşti ca oamenii mari!
Asta mă făcu să mă simt un pic ruşinat. Iar el, nemilos, adăugă:
- Tu confunzi totul… tu amesteci totul!
Era foarte iritat. Scutură în vînt pletele sale blonde:
- Cunosc o planetă unde este un domn roşu la faţă. El nu a mirosit niciodată o floare. El nu a privit niciodată o stea. Nu a iubit niciodată pe nimeni. Nu a făcut nimic altceva decît adunări. Şi toată ziua repetă ca tine: „Sunt un om serios! Sunt un om serios!” şi asta îl face să pleznească de mîndrie. Dar asta nu e un om, asta e o ciupercă!
- O ce?
- O ciupercă!
Micul prinţ era de acum palid de mînie.
- De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănîncă totuşi florile. Nu este atunci foarte serios să încerci să înţelegi de ce ele se străduiesc atît de tare să îşi crească spini care nu le folosesc la nimic? Nu este important războiul oilor cu florile? Nu este serios, mai important decît adunările domnului cel roşu? Şi dacă eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decît pe planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi dea seama ce face, asta nu e important?
El roşi, apoi continuă:
- Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decît într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit cînd le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva...” Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge! Şi tu crezi că asta nu e important!
Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiţuri de plîns. Venise noaptea. Eu îmi abandonasem sculele. Nu îmi mai păsa nici de ciocanul meu, nici de şurubul meu, nici de sete, nici de moarte. Pe o planetă, a mea, pe pămînt, era un mic prinţ care trebuia consolat! L-am luat în braţe şi l-am legănat. I-am spus: „Floarea pe care o iubeşti tu nu e în pericol.... Îi voi desena o botniţă oii tale... Voi desena o armură pentru floarea ta... Voi…” Nu ştiam ce să mai zic. Mă simţeam foarte neîndemînatic. Nu ştiam cum să ajung la inima lui, cum să îl mîngîi... E atît de misterios tărîmul lacrimilor...
Capitolul VIII
Am aflat destul de repede o seamă de lucruri despre această floare. Pe planeta micului prinţ fuseseră întotdeauna flori foarte simple, împodobite cu un singur rînd de petale, aflate pretutindeni şi care nu deranjau pe nimeni. Ele apăreau într-o dimineaţa în iarbă şi seara dispăreau. Dar aceea germinase într-o bună zi dintr-un grăunte adus nu se ştie de unde, iar micul prinţ supraveghease cu foarte mare atenţie acea tulpiniţă care nu semăna cu celelalte. Putea să fie o nouă specie de baobab. Dar arbustul încetă curînd să crească şi începu să pregătească o floare. Micul prinţ văzu ceva ca un bumb mare şi simţi că ceva miraculos avea să îşi facă apariţia; floarea însă, la adăpostul bumbului verde, nu îşi mai termina pregătirile pentru a-şi etala frumuseţea. Ea îşi alegea cu grijă culorile. Se îmbrăca încet, îşi potrivea una cîte una petalele. Nu vroia să apară şifonată ca macul. Ea nu vroia să apară decît în deplinătatea şi sclipirea frumuseţii sale. Da! Era cochetă! Toaleta sa misterioasă dură multe zile. Dar într-o bună dimineaţă, exact odată cu răsăritul soarelui, se arătă.
Şi tocmai ea, care muncise cu atîta precizie, zise căscînd:
- Ah! De-abia mă scol… Pardon… Sunt încă răvăşită…
Atunci micul prinţ nu îşi putu stăpîni admiraţia:
- Ce frumoasă eşti!
- Nu-i aşa, răspunse cu delicateţe floarea… Şi sunt născută în acelaşi timp cu soarele…
Micul prinţ îşi dădu seama că nu era prea modestă, dar era atît de emoţionantă!
- Cred că este ora micului dejun, adăugă ea îndată, dacă aţi avea bunătatea să vă gîndiţi la mine…
Şi micul prinţ, luat un pic prin surprindere, găsi o stropitoare cu apă proaspătă şi o servi pe floare.
Astfel îl chinuia ea pe micul prinţ cu vanitatea sa un pic bolnăvicioasă. Într-o zi, bunăoară, vorbind de cei patru spini ai săi, îi spuse micului prinţ:
- Pot să vină chiar şi tigrii, cu ghearele lor!
- Nu sunt tigri pe planeta mea, obiectă micul prinţ, şi apoi tigrii nu mănîncă plante.
- Eu nu sunt o plantă, răspunse cu delicateţe floarea.
- Iartă-mă…
- Nu mă tem deloc de tigri, dar am oroare de curenţii de aer. Nu aveţi un paravan?
„Oroare de curenţi de aer... nu e chiar un noroc pentru planeta mea. Floarea asta e destul de complicată...”
- Seara mă veţi pune sub un glob de sticlă. E foarte frig aici. E prost aşezat. Acolo de unde vin eu…
Dar aici se intrerupse. Ea venise ca sămînţă. Nu putuse cunoaşte nimic din alte lumi. Umilită de a fi spus o minciună atît de naivă, tuşi de două-trei ori, sperînd să îl pună şi pe micul prinţ într-o situaţie penibilă:
- Cum e cu paravanul ăla?...
- Mergeam să îl caut, dar îmi vorbeai!
Atunci ea începu din nou să tuşească pentru a-i provoca totuşi remuşcări micului prinţ.
Astfel, micul prinţ, în ciuda dragostei sale pentru floare, se îndoi repede de ea. El luase în serios cuvinte fără importanţă şi devenise foarte nefericit.
„Ar fi trebuit să nu o ascult, îmi mărturisi el într-o zi, nu trebuie niciodată să asculţi florile. Trebuie să le priveşti şi să le miroşi. A mea parfuma planeta, dar eu nu ştiam să mă bucur de asta. Această istorie cu ghearele, care m-a deranjat atît, ar fi trebuit să mă emoţioneze…”
Îmi mai mărturisi:
„Nu am ştiut să înţeleg nimic atunci! Ar fi trebuit să o judec după fapte şi nu după cuvinte. Ea mă parfuma şi mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecţiunea ei de dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram prea tînăr ca să ştiu să iubesc.”
Capitolul IX
Cred că a profitat pentru evadarea lui de o migraţie a păsărilor călătoare. În dimineaţa plecării aranjă totul pe planetă. Îşi curăţă cu grijă vulcanii în activitate. El avea doi vulcani în activitate. Erau foarte folositori dimineaţa pentru încălzitul micului dejun. Mai avea şi un vulcan stins. Dar, cum spunea el: „Nu se ştie niciodată!” Curăţă deci şi vulcanul stins. Dacă sunt bine curăţati, activitatea vulcanilor este moderată, fără erupţii. Erupţiile vulcanice sunt ca focurile de şemineu. Evident, pe pămîntul nostru suntem prea mici pentru a ne curăţa vulcanii. Din cauza asta ne fac atîtea probleme.
De asemenea, micul prinţ smulse, cu un pic de melancolie, ultimii lăstari de baobabi. Credea că nu va mai trebui să vină niciodată. Iar toate aceste munci obişnuite i-au părut, în dimineata aceea, extrem de plăcute. Şi cînd udă pentru ultima oară floarea şi se pregăti să o pună la adăpost sub globul ei, era cît pe-aci să plîngă.
- Adio, îi spuse el florii.
Dar ea nu îi răspunse.
- Adio, repetă el.
Floarea tuşi. Dar nu din cauza vreunei răceli.
- Am fost prostuţă, îi spuse în cele din urmă. Îţi cer iertare. Să fii fericit.
El se miră de absenţa reproşurilor. Stătea cu globul în mînă, surprins. Nu înţelegea acest calm al florii.
- Da, te iubesc, îi spuse floarea. Nu ai ştiut nimic despre asta, din vina mea. Asta nu mai are nici o importanţă. Tu ai fost la fel de prostuţ ca mine. Să fii fericit… Lasă globul ăla în pace. Nu îl mai vreau.
- Dar vîntul...
- Nu sunt chiar aşa răcită... Aerul proaspăt al nopţii îmi va face bine. Sunt o floare.
- Dar animalele…
- Trebuie să suport două sau trei omizi dacă vreau să cunosc şi fluturii. S-ar părea că e foarte frumos. Dacă nu, cine mă va vizita? Tu vei fi departe. Cît despre animalele mari, nu mi-e teamă de nimic. Am ghearele mele.
Şi îmi arătă plină de naivitate cei patru spini ai săi. Apoi adăugă:
- N-o mai amîna atîta, este agasant. Ai hotărît să pleci. Du-te!
Ea nu vroia să o vadă plîngînd. Era o floare atît de orgolioasă...
Capitolul XV
A şasea planetă era o planetă de două ori mai mare. Era locuită de un bătrîn domn care scria cărţi imense.
- Uite! Iată un explorator! strigă el, cînd îl zări pe micul prinţ.
Micul prinţ se aşeză pe masă şi răsuflă un pic. Călătorise deja atîta!
- De unde vii tu? îi spuse bătrînul domn.
- Ce este cartea aceea mare? zise micul prinţ. Ce faceţi dumneavoastră aici?
- Eu sunt geograf, zise bătrînul domn.
- Dar tu vii de departe! Tu eşti explorator! Tu îmi vei descrie planeta ta!
Şi geograful, avînd deschis registrul său, îşi ascuţi creionul. Povestirile exploratorilor se notează mai întîi în creion. Pentru a le transcrie în cerneală se aşteaptă ca exploratorul să furnizeze probe.
- Ei? zise geograful.
- Oh! La mine, zise micul prinţ, nu e prea interesant, e foarte mic. Am trei vulcani. Doi vulcani în activitate şi unul stins. Dar nu se ştie niciodată.
- Nu se ştie niciodată, aprobă geograful.
- Am şi o floare.
- Noi nu notăm florile, zise geograful.
- De ce? Asta nu-i frumos!
- Pentru că florile sunt efemere.
- Ce inseamna “efemer”?
- Geografiile, spuse geograful, sunt cele mai preţioase dintre toate cărţile. Ele nu se demodează niciodată. E rar ca un munte să îşi schimbe locul. E foarte rar ca un ocean să se golească de apa sa. Noi scriem lucruri eterne.
- Dar vulcanii stinşi se pot trezi, îl întrerupse micul prinţ. Ce înseamnă ”efemer”?
- Că vulcanii ar fi stinşi sau activi e totuna pentru noi, zise geograful. Ceea ce contează pentru noi e muntele. El nu se schimbă.
- Dar ce înseamnă ”efemer”? repetă micul prinţ, care, în viaţa sa, nu renunţase la o întrebare o dată ce o pusese.
- Asta înseamnă “ceva care e ameninţat de dispariţie apropiată”.
- Floarea mea e ameninţată de dispariţie apropiată?
- Desigur.
Floarea mea este efemeră, îşi zise micul prinţ, şi ea nu are decît patru spini să se apere împotriva lumii![...]'
Saturday, April 26, 2008
Sunday, April 20, 2008
conditional-optativ
A venit vremea noptilor calde si plimbaretze pline de pashi iubaretzi. A venit vremea mirosurilor dulci si amare ale florilor fara soare, doar sub luna. A venit vremea cuvintelor aducatoare aminte si a privirilor ce sticlesc sub felinare. A venit vremea parcului sub stele si a cuvintelor mici spuse de oameni mari care se simt atat de mici pe langa cuvinte mari. A venit vremea bancutelor de lemn si a bordurilor de piatra sprijinite de maini imbratisate peste umbre si soapte.
Ar fi venit vremea...
Saturday, April 19, 2008
Monday, April 14, 2008
Monday, March 24, 2008
Avem timp?
N-avem timp
Cat mai e pana maine? Mai e pana maine, avem timp. Crezi? NU. N-ai timp sa dormi pana maine. N-ai timp sa te certi. N-ai timp sa ranesti. N-ai timp sa-ti ceri scuze. N-ai timp sa urasti nimic. Nici pe tine, nici pe ceilalti, nici chiar universul sadic intr-o coaja de nuca, care sta si rade de cacatul tau de ora in care tu crezi ca ai timp. NU. N-am timp sa ma cert. N-am timp sa ranesc. De ce? Pentru ca nu o sa am timp sa repar. N-am timp de reprosuri, n-am timp de regrete. N-am timp nici sa ma revolt ca nu am timp. N-am timp sa nu iubesc si n-am timp sa nu recunosc asta. N-am timp de trecut...abia daca am timp pentru azi si in nici un caz nu am timp pentru maine. N-am timp sa tac si nu am timp sa ma abtin. N-am timp sa ezit, sa ma intorc din drum, sa ma invart in cerc. Absolut deloc timp sa ma mint. Si nu. Nu am timp sa mint, caci nu imi ajunge timpul sa creez un adevar mai bun. N-am timp sa nu dau ce mi se cere si n-am timp sa iau ce nu mi se da.
N-avem timp sa fim rai.
.
N-avem timp decat sa traim frumos, pentru ca moartea ne alearga din spate ca un caine turbat si riscam in fiecare secunda sa ne muste de cur.
Imi cer scuze dar nu am timp de cuvinte pretioase.
Cat mai e pana maine? Mai e pana maine, avem timp. Crezi? NU. N-ai timp sa dormi pana maine. N-ai timp sa te certi. N-ai timp sa ranesti. N-ai timp sa-ti ceri scuze. N-ai timp sa urasti nimic. Nici pe tine, nici pe ceilalti, nici chiar universul sadic intr-o coaja de nuca, care sta si rade de cacatul tau de ora in care tu crezi ca ai timp. NU. N-am timp sa ma cert. N-am timp sa ranesc. De ce? Pentru ca nu o sa am timp sa repar. N-am timp de reprosuri, n-am timp de regrete. N-am timp nici sa ma revolt ca nu am timp. N-am timp sa nu iubesc si n-am timp sa nu recunosc asta. N-am timp de trecut...abia daca am timp pentru azi si in nici un caz nu am timp pentru maine. N-am timp sa tac si nu am timp sa ma abtin. N-am timp sa ezit, sa ma intorc din drum, sa ma invart in cerc. Absolut deloc timp sa ma mint. Si nu. Nu am timp sa mint, caci nu imi ajunge timpul sa creez un adevar mai bun. N-am timp sa nu dau ce mi se cere si n-am timp sa iau ce nu mi se da.
N-avem timp sa fim rai.
.
N-avem timp decat sa traim frumos, pentru ca moartea ne alearga din spate ca un caine turbat si riscam in fiecare secunda sa ne muste de cur.
Imi cer scuze dar nu am timp de cuvinte pretioase.
Thursday, March 20, 2008
orto meta para
O.Paler:
Definiţia nenorocului
Sunt drumuri ce ne caută demult.
Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi
În căutarea lor pe alte drumuri.
Jocul
Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.
Moartea cuvintelor
Un chip de nisip
şi mîini de nisip
şi limba în gurã mi-e tot de nisip
nu mai pot sã spun nimic în apãrarea mea
în acest tribunal de nisip
cu lumini de nisip
grefieri de nisip
amintiri de nisip
şi cineva care-ntoarce clepsidra.
Tot ce-am iubit s-a transformat în nisip
tot ce-am greşit s-a transformat în nisip
şi judecãtori de nisip
mã judecã
şi mã condamnã la moarte
pe un eşafod de nisip.
(Scrisori imaginare)
Perplexitate
Tu spui, liniştit: “adevăr”.
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: “Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul de mult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: “speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: “Cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.
Definiţia pasului absent
Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.
Digul
Marea loveşte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul să mergem la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbuşi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atît de atenţi
încît într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărîţi să mergem la capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decît singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vîrstă am şi ce caut aici.
Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte?
Cei care-am fost la Troia
I
Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.
II
Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.
III
Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.
IV
Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim…
V
Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte…
Definiţia uşilor închise
E o rană în scândura uşii
unde-am bătut şi n-a răspuns nimeni.
Deschideţi uşa cu grijă,
să nu loviţi rana cu cheia.
În fiecare clipă aruncăm nişte zaruri, numai că de cele mai multe ori nici măcar nu suntem conştienţi de asta. Şi pe urmă niciodată nu ştim ce scrie pe aceste zaruri. Ele cad totdeauna dincolo de ceea ce putem vedea.
.
Definiţia nenorocului
Sunt drumuri ce ne caută demult.
Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi
În căutarea lor pe alte drumuri.
Jocul
Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.
Moartea cuvintelor
Un chip de nisip
şi mîini de nisip
şi limba în gurã mi-e tot de nisip
nu mai pot sã spun nimic în apãrarea mea
în acest tribunal de nisip
cu lumini de nisip
grefieri de nisip
amintiri de nisip
şi cineva care-ntoarce clepsidra.
Tot ce-am iubit s-a transformat în nisip
tot ce-am greşit s-a transformat în nisip
şi judecãtori de nisip
mã judecã
şi mã condamnã la moarte
pe un eşafod de nisip.
(Scrisori imaginare)
Perplexitate
Tu spui, liniştit: “adevăr”.
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: “Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul de mult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: “speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: “Cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.
Definiţia pasului absent
Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.
Digul
Marea loveşte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul să mergem la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbuşi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atît de atenţi
încît într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărîţi să mergem la capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decît singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vîrstă am şi ce caut aici.
Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte?
Cei care-am fost la Troia
I
Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.
II
Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.
III
Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.
IV
Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim…
V
Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte…
Definiţia uşilor închise
E o rană în scândura uşii
unde-am bătut şi n-a răspuns nimeni.
Deschideţi uşa cu grijă,
să nu loviţi rana cu cheia.
În fiecare clipă aruncăm nişte zaruri, numai că de cele mai multe ori nici măcar nu suntem conştienţi de asta. Şi pe urmă niciodată nu ştim ce scrie pe aceste zaruri. Ele cad totdeauna dincolo de ceea ce putem vedea.
.
Wednesday, March 19, 2008
Bitter taste
Cocktail 'reality bites':
Se ia un pahar deja pe jumatate gol, se umple pana la ultima picatura, care il varsa. Pe fundul lui ramane un detritus de dezamagire concentrata. Se adauga apoi un strat gros de indiferenta si granule nedigerabile din cele mai alese minciuni. Se presara cateva frunze amagitoare, jumulite in prealabil de coditele cu suport real. Se asteapta reactii efervescente pana la sublimarea oricarei urme de frumos. Se umple apoi pana la refuz de egoism la 100 de grade.
Se lasa la rece. Sa raceste.
Se bea incet pana la fund chiar daca arde pe interior.
Daca e facut bine, de specialisti, lasa la final un persistent gust amar.
.
Se ia un pahar deja pe jumatate gol, se umple pana la ultima picatura, care il varsa. Pe fundul lui ramane un detritus de dezamagire concentrata. Se adauga apoi un strat gros de indiferenta si granule nedigerabile din cele mai alese minciuni. Se presara cateva frunze amagitoare, jumulite in prealabil de coditele cu suport real. Se asteapta reactii efervescente pana la sublimarea oricarei urme de frumos. Se umple apoi pana la refuz de egoism la 100 de grade.
Se lasa la rece. Sa raceste.
Se bea incet pana la fund chiar daca arde pe interior.
Daca e facut bine, de specialisti, lasa la final un persistent gust amar.
.
Tuesday, March 18, 2008
Monday, March 17, 2008
Saturday, March 15, 2008
'Omul revoltat': de la camus la coloana infinitului mic
...să admitem nu atât iminenţa eşecului, ci, dimpotrivă, forţa exemplară a luptei. Puţin contează concluzia finală. Cineva s-a revoltat...
Albert Camus:
Aparent negativă, pentru că nu rezolvă nimic, revolta e profund pozitivă pentru că relevă întotdeauna ceea ce merită apărat în om.
A vrea înseamnă a isca paradoxuri.
Ispita comună tuturor inteligenţelor: cinismul.
Iraţionalul, nostalgia umană şi absurdul care rezultă din înfruntarea lor - iată cele trei personaje ale dramei umane.
Binele e o visare, un proiect mereu amânat şi urmărit cu un efort istovitor, o limită pe care n-o atingem niciodată, domnia lui e imposibilă. Numai răul poate merge până la marginile sale şi domni absolut.
O anumită continuitate în deznădejde sfârşeşte prin a naşte bucuria.
Nu lăsa pe nimeni să fie prioritatea ta, în timp ce tu devii opţiunea lor.
Dacă un stăpân nu se poate lipsi de sclavul său, care din cei doi este un om liber?
Nu merge în spatele meu, s-ar putea să nu conduc. Nu merge în faţa mea, s-ar putea să nu te urmez. Mergi lângă mine şi fii prietenul meu.
Cucerirea sau jocul, iubirile fără număr, revolta absurdă, sunt tot atâtea omagii pe care omul le aduce propriei sale demnităţi într-o luptă în care este dinainte învins.
Dacă ar trebui să scriu o carte de morală, primele 99 de pagini le-aş lăsa goale şi pe a o suta aş scrie: "Există o singură datorie. Aceea de a iubi".
Important nu este să te vindeci, ci să trăieşti cu bolile pe care le ai.
Acum stiu că omul este capabil de fapte mari. Dar dacă nu este capabil de un sentiment mare, atunci nu mă interesează.
Trebuie să trăim şi să creăm. Să trăim până la lacrimi.
Nu, n-aţi înţeles că totul constă în a o lua de la capăt.
Albert Camus:
Aparent negativă, pentru că nu rezolvă nimic, revolta e profund pozitivă pentru că relevă întotdeauna ceea ce merită apărat în om.
A vrea înseamnă a isca paradoxuri.
Ispita comună tuturor inteligenţelor: cinismul.
Iraţionalul, nostalgia umană şi absurdul care rezultă din înfruntarea lor - iată cele trei personaje ale dramei umane.
Binele e o visare, un proiect mereu amânat şi urmărit cu un efort istovitor, o limită pe care n-o atingem niciodată, domnia lui e imposibilă. Numai răul poate merge până la marginile sale şi domni absolut.
O anumită continuitate în deznădejde sfârşeşte prin a naşte bucuria.
Nu lăsa pe nimeni să fie prioritatea ta, în timp ce tu devii opţiunea lor.
Dacă un stăpân nu se poate lipsi de sclavul său, care din cei doi este un om liber?
Nu merge în spatele meu, s-ar putea să nu conduc. Nu merge în faţa mea, s-ar putea să nu te urmez. Mergi lângă mine şi fii prietenul meu.
Cucerirea sau jocul, iubirile fără număr, revolta absurdă, sunt tot atâtea omagii pe care omul le aduce propriei sale demnităţi într-o luptă în care este dinainte învins.
Dacă ar trebui să scriu o carte de morală, primele 99 de pagini le-aş lăsa goale şi pe a o suta aş scrie: "Există o singură datorie. Aceea de a iubi".
Important nu este să te vindeci, ci să trăieşti cu bolile pe care le ai.
Acum stiu că omul este capabil de fapte mari. Dar dacă nu este capabil de un sentiment mare, atunci nu mă interesează.
Trebuie să trăim şi să creăm. Să trăim până la lacrimi.
Nu, n-aţi înţeles că totul constă în a o lua de la capăt.
Subscribe to:
Posts (Atom)