White picket fence

A fost odata un timp: dupa ce procesul de demolare a copilariei avusese loc, cand toate se demitizau treptat si samburele de luciditate (deci drama) se sadise deja... a fost un timp in care mintea mea, bombardata de revelatii despre lume si sine, a crezut ca se pot totusi depasi conditia, destinul si limitarile de specie si sex. Credeam ca din inaltul mormanului de informatie care crestea sub mine ametitor de repede o sa pot privi in jos catre cele lumesti fara sa trebuiasca sa ma balacesc in baltoaca de nevoi, dorinte sau vise asa de mici, simple si omenesti. Ma gandeam ca daca pot constientiza hilaritatea luptei cotidiene pentru lucruri asa de meschine in materialismul lor, o sa pot sa lupt si eu contra curentului pentru 'lucruri inaltatoare care conteaza cu adevarat'. Daca realizam ca dintr-o impletire de feromoni, circumstante, putin Freud si multa indoctrinare sociala se naste 'iubirea', ma gandeam ca nu mai pot sa cred in povestile cu feti-frumosi. Incercam sa privesc cinic si realist, chiar daca stiam ca femeile filtreaza totul printr-o sita emotionala. Speram ca daca stiu asta o sa pot da jos filtrul, pacalind femininul din mine. Incercam sa inlatur orice urma de banalitate si cliseu.
M-am trezit insa dorindu-mi adanc si total tot ceea ce mi se parea mult prea depasit de logica, mult prea primar si comun. M-am regasit iubind fara ratiune, doborata de emotii, pacalita de povesti cu ilene cosanzene. M-am surprins cu vise pe cat de banale, pe atat de frumoase: rochie alba, copii bucalati si barbat cu testosteron. Am realizat ca gresesc chiar daca stiu ce e gresit... Ca sunt totusi cat se poate de femeie, de instinctuala si de emotionala... Ca desi totul e haos, viata nu are sens si imi scrantesc gandurile in filozofii complicate, cel mai miraculos lucru ar fi sa poti creea la randul tau o noua viata plangareata si gangurinda.
Recunosc ca sunt ceea ce sunt. I'm lovin' it.