N-avem timp
Cat mai e pana maine? Mai e pana maine, avem timp. Crezi? NU. N-ai timp sa dormi pana maine. N-ai timp sa te certi. N-ai timp sa ranesti. N-ai timp sa-ti ceri scuze. N-ai timp sa urasti nimic. Nici pe tine, nici pe ceilalti, nici chiar universul sadic intr-o coaja de nuca, care sta si rade de cacatul tau de ora in care tu crezi ca ai timp. NU. N-am timp sa ma cert. N-am timp sa ranesc. De ce? Pentru ca nu o sa am timp sa repar. N-am timp de reprosuri, n-am timp de regrete. N-am timp nici sa ma revolt ca nu am timp. N-am timp sa nu iubesc si n-am timp sa nu recunosc asta. N-am timp de trecut...abia daca am timp pentru azi si in nici un caz nu am timp pentru maine. N-am timp sa tac si nu am timp sa ma abtin. N-am timp sa ezit, sa ma intorc din drum, sa ma invart in cerc. Absolut deloc timp sa ma mint. Si nu. Nu am timp sa mint, caci nu imi ajunge timpul sa creez un adevar mai bun. N-am timp sa nu dau ce mi se cere si n-am timp sa iau ce nu mi se da.
N-avem timp sa fim rai.
.
N-avem timp decat sa traim frumos, pentru ca moartea ne alearga din spate ca un caine turbat si riscam in fiecare secunda sa ne muste de cur.
Imi cer scuze dar nu am timp de cuvinte pretioase.
Monday, March 24, 2008
Thursday, March 20, 2008
orto meta para
O.Paler:
Definiţia nenorocului
Sunt drumuri ce ne caută demult.
Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi
În căutarea lor pe alte drumuri.
Jocul
Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.
Moartea cuvintelor
Un chip de nisip
şi mîini de nisip
şi limba în gurã mi-e tot de nisip
nu mai pot sã spun nimic în apãrarea mea
în acest tribunal de nisip
cu lumini de nisip
grefieri de nisip
amintiri de nisip
şi cineva care-ntoarce clepsidra.
Tot ce-am iubit s-a transformat în nisip
tot ce-am greşit s-a transformat în nisip
şi judecãtori de nisip
mã judecã
şi mã condamnã la moarte
pe un eşafod de nisip.
(Scrisori imaginare)
Perplexitate
Tu spui, liniştit: “adevăr”.
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: “Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul de mult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: “speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: “Cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.
Definiţia pasului absent
Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.
Digul
Marea loveşte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul să mergem la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbuşi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atît de atenţi
încît într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărîţi să mergem la capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decît singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vîrstă am şi ce caut aici.
Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte?
Cei care-am fost la Troia
I
Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.
II
Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.
III
Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.
IV
Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim…
V
Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte…
Definiţia uşilor închise
E o rană în scândura uşii
unde-am bătut şi n-a răspuns nimeni.
Deschideţi uşa cu grijă,
să nu loviţi rana cu cheia.
În fiecare clipă aruncăm nişte zaruri, numai că de cele mai multe ori nici măcar nu suntem conştienţi de asta. Şi pe urmă niciodată nu ştim ce scrie pe aceste zaruri. Ele cad totdeauna dincolo de ceea ce putem vedea.
.
Definiţia nenorocului
Sunt drumuri ce ne caută demult.
Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi
În căutarea lor pe alte drumuri.
Jocul
Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.
Moartea cuvintelor
Un chip de nisip
şi mîini de nisip
şi limba în gurã mi-e tot de nisip
nu mai pot sã spun nimic în apãrarea mea
în acest tribunal de nisip
cu lumini de nisip
grefieri de nisip
amintiri de nisip
şi cineva care-ntoarce clepsidra.
Tot ce-am iubit s-a transformat în nisip
tot ce-am greşit s-a transformat în nisip
şi judecãtori de nisip
mã judecã
şi mã condamnã la moarte
pe un eşafod de nisip.
(Scrisori imaginare)
Perplexitate
Tu spui, liniştit: “adevăr”.
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: “Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul de mult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: “speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: “Cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.
Definiţia pasului absent
Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.
Digul
Marea loveşte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul să mergem la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbuşi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atît de atenţi
încît într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărîţi să mergem la capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decît singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vîrstă am şi ce caut aici.
Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte?
Cei care-am fost la Troia
I
Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.
II
Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.
III
Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.
IV
Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim…
V
Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte…
Definiţia uşilor închise
E o rană în scândura uşii
unde-am bătut şi n-a răspuns nimeni.
Deschideţi uşa cu grijă,
să nu loviţi rana cu cheia.
În fiecare clipă aruncăm nişte zaruri, numai că de cele mai multe ori nici măcar nu suntem conştienţi de asta. Şi pe urmă niciodată nu ştim ce scrie pe aceste zaruri. Ele cad totdeauna dincolo de ceea ce putem vedea.
.
Wednesday, March 19, 2008
Bitter taste
Cocktail 'reality bites':
Se ia un pahar deja pe jumatate gol, se umple pana la ultima picatura, care il varsa. Pe fundul lui ramane un detritus de dezamagire concentrata. Se adauga apoi un strat gros de indiferenta si granule nedigerabile din cele mai alese minciuni. Se presara cateva frunze amagitoare, jumulite in prealabil de coditele cu suport real. Se asteapta reactii efervescente pana la sublimarea oricarei urme de frumos. Se umple apoi pana la refuz de egoism la 100 de grade.
Se lasa la rece. Sa raceste.
Se bea incet pana la fund chiar daca arde pe interior.
Daca e facut bine, de specialisti, lasa la final un persistent gust amar.
.
Se ia un pahar deja pe jumatate gol, se umple pana la ultima picatura, care il varsa. Pe fundul lui ramane un detritus de dezamagire concentrata. Se adauga apoi un strat gros de indiferenta si granule nedigerabile din cele mai alese minciuni. Se presara cateva frunze amagitoare, jumulite in prealabil de coditele cu suport real. Se asteapta reactii efervescente pana la sublimarea oricarei urme de frumos. Se umple apoi pana la refuz de egoism la 100 de grade.
Se lasa la rece. Sa raceste.
Se bea incet pana la fund chiar daca arde pe interior.
Daca e facut bine, de specialisti, lasa la final un persistent gust amar.
.
Tuesday, March 18, 2008
Monday, March 17, 2008
Saturday, March 15, 2008
'Omul revoltat': de la camus la coloana infinitului mic
...să admitem nu atât iminenţa eşecului, ci, dimpotrivă, forţa exemplară a luptei. Puţin contează concluzia finală. Cineva s-a revoltat...
Albert Camus:
Aparent negativă, pentru că nu rezolvă nimic, revolta e profund pozitivă pentru că relevă întotdeauna ceea ce merită apărat în om.
A vrea înseamnă a isca paradoxuri.
Ispita comună tuturor inteligenţelor: cinismul.
Iraţionalul, nostalgia umană şi absurdul care rezultă din înfruntarea lor - iată cele trei personaje ale dramei umane.
Binele e o visare, un proiect mereu amânat şi urmărit cu un efort istovitor, o limită pe care n-o atingem niciodată, domnia lui e imposibilă. Numai răul poate merge până la marginile sale şi domni absolut.
O anumită continuitate în deznădejde sfârşeşte prin a naşte bucuria.
Nu lăsa pe nimeni să fie prioritatea ta, în timp ce tu devii opţiunea lor.
Dacă un stăpân nu se poate lipsi de sclavul său, care din cei doi este un om liber?
Nu merge în spatele meu, s-ar putea să nu conduc. Nu merge în faţa mea, s-ar putea să nu te urmez. Mergi lângă mine şi fii prietenul meu.
Cucerirea sau jocul, iubirile fără număr, revolta absurdă, sunt tot atâtea omagii pe care omul le aduce propriei sale demnităţi într-o luptă în care este dinainte învins.
Dacă ar trebui să scriu o carte de morală, primele 99 de pagini le-aş lăsa goale şi pe a o suta aş scrie: "Există o singură datorie. Aceea de a iubi".
Important nu este să te vindeci, ci să trăieşti cu bolile pe care le ai.
Acum stiu că omul este capabil de fapte mari. Dar dacă nu este capabil de un sentiment mare, atunci nu mă interesează.
Trebuie să trăim şi să creăm. Să trăim până la lacrimi.
Nu, n-aţi înţeles că totul constă în a o lua de la capăt.
Albert Camus:
Aparent negativă, pentru că nu rezolvă nimic, revolta e profund pozitivă pentru că relevă întotdeauna ceea ce merită apărat în om.
A vrea înseamnă a isca paradoxuri.
Ispita comună tuturor inteligenţelor: cinismul.
Iraţionalul, nostalgia umană şi absurdul care rezultă din înfruntarea lor - iată cele trei personaje ale dramei umane.
Binele e o visare, un proiect mereu amânat şi urmărit cu un efort istovitor, o limită pe care n-o atingem niciodată, domnia lui e imposibilă. Numai răul poate merge până la marginile sale şi domni absolut.
O anumită continuitate în deznădejde sfârşeşte prin a naşte bucuria.
Nu lăsa pe nimeni să fie prioritatea ta, în timp ce tu devii opţiunea lor.
Dacă un stăpân nu se poate lipsi de sclavul său, care din cei doi este un om liber?
Nu merge în spatele meu, s-ar putea să nu conduc. Nu merge în faţa mea, s-ar putea să nu te urmez. Mergi lângă mine şi fii prietenul meu.
Cucerirea sau jocul, iubirile fără număr, revolta absurdă, sunt tot atâtea omagii pe care omul le aduce propriei sale demnităţi într-o luptă în care este dinainte învins.
Dacă ar trebui să scriu o carte de morală, primele 99 de pagini le-aş lăsa goale şi pe a o suta aş scrie: "Există o singură datorie. Aceea de a iubi".
Important nu este să te vindeci, ci să trăieşti cu bolile pe care le ai.
Acum stiu că omul este capabil de fapte mari. Dar dacă nu este capabil de un sentiment mare, atunci nu mă interesează.
Trebuie să trăim şi să creăm. Să trăim până la lacrimi.
Nu, n-aţi înţeles că totul constă în a o lua de la capăt.
Tuesday, March 11, 2008
Wednesday, March 05, 2008
Saturday, March 01, 2008
Invingand abulia.
Curatenie de primavara
M-am trezit in mijlocul gramezii si am inceput sa racai dupa un gand de liniste.
Scormonind fara folos printre gramajoarele dezordonate, am inteles ,dupa o buna bucata de timp, ca nu e cu putinta sa reusesc in acest fel. In jurul meu se impleteau haotic vorbe si zapada, priviri si tigari, cafele si carti, parfumuri si pahare goale, taceri si taste, vinovatii si avioane de hartie, bani si o pasta de dinti, examene si o manusa, role de film si bucati de trecut, multe asteptari aruncate peste tot, cateva poze, praf de stele, chimie organica, niste lacrimi uscate sub un tifon, si colturi de pense printre vise mototolite. Atata confuzie si dezorganizare...Gata: se ia o matura de sub vrajitoare si se lasa la crescut. Se ia bucatica cu firmitura fiecare coltisor dezordonat si i se pune o eticheta de clasificare. Aranjate pe categorii, varsta si sex se fotografiaza pentru posteritatea dezordinilor trecute. Se ridica usor preshul si se matura apoi totul sub el. Victorie! Putina ordine in haos.
Apoi m-am asezat pe presh deasupra mormanului si am inceput sa racai in el dupa un gand de liniste.
Wednesday, February 27, 2008
Sunday, February 24, 2008
Thursday, February 21, 2008
Tuesday, February 19, 2008
Coji de nuca
Intr-o zi de maine...am sa ma dezbrac in fata ta de toate armurile de catifea si am sa raman, dezgolita de ele, in sufletul gol. Am sa te las sa il vezi cum tremura si se unduieste in adierile destinului si ale privirii tale. Am sa te las sa ii admiri ochii adanci si tristi si sa ii sorbi lacrimile de curaj de pe margini. Am sa te pun sa-i mangai cicatricile scrijelite de timp cu unghiile altor suflete. Am sa te chem aproape sa-i asculti rasuflarea fierbinte si soaptele unei rugi indelungate. Am sa-ti arat cenusa din care vrea sa se ridice cand e mistuit de flacari care nu se sting. Ai sa poti sa-i citesti in palme cartea cu vise si sa urmaresti cu degetul hartzile roase si nemarcate ale cautarilor lui neobosite, terminate infundat, in deget de manusa. Ai sa-ti privesti uimit imaginea reflectata in cioburile oglinzilor sparte intre pleoape. Am sa iti culeg de pe jos, ca amintire, cateva pene vopsite, jumulite din aripile lui amortite de zbor intrerupt. Am sa-i scutur insa din par miresme inca pure si neantinate, cernute peste umerii goi. Am sa-l pun in final sa se inlantuie cu tine, ca sa-i simti puterea, dar am sa-l las sa piarda in fata unghiilor tale, implantandu-si in el cu nesatz sulitele ochilor tai. Intr-o zi de ieri...
Monday, February 18, 2008
On your mark, get set, get ready, go...
Stimati muritori
Ne-am adunat astazi, intr-o sublima clantanire de dinti si o trista dardaire la unison, pentru a lua in deradere si in desert(unde poate e sensibil mai cald) toate cele lumesti. Pentru inceput, sa ne trezim la primul sunet si scrasnet de crapare a zilei. Sa ne trezim astfel cu totii,cu un amar nod in gat incercand sa-l inghitim, sa scoatem ironia de sub plapuma aburinda, sa ne ridicam curajos ortosatic din protectiva pozite fetala, sa ascundem regretele si dorul intr-un sertar cu lacat de langa pat si sa ne punem mastile peste ochii dezamagiti si obositi. Zambiti dragii mei, exersati-va muschii faciali, tragand cu putere de colturile gurii intr-un ranjet chinuit. Orbecaind prin intuneric, aprindeti o lumina artificiala care sa va ghideze pana la baie unde sa va spalati peste tot de pacate. Frecati-va mainile una de cealalta cu substante tensioactive, pentru a ridica tensiunea din inima si din manecile suflecate pana la cot(maneci din care ati lasat in prealabil sa cada toti presupusii asi ascunsi). Loviti-va cotul de colturile usilor inchise in fata, pentru a provoca o intensa durere locala, imperativa pentru orele timpului nostru. Nu treceti peste minutele de edcatie fizica in care sa va educati fizicul in bunele maniere , manierand miscarile necontrolate ale maniei din suflet.
Inghititi apoi cateva bucati din gogosi nesarate vandute ieftin pe la toate colturile usilor deschise cu piciorul. Beti cateva guri de cafea indulcita pentru a va indulci vorba si limba de lemn. Dezbracati-va de pijamale si scuturati-le de vise, schimbandu-va de prejudecatile de ieri cu unele curate din dulap. Nu stati prea mult cu toata greutatea talpilor dure si antiderapante pe ganduri pentru a evita o durere de cap implicita. Controlati-va in buzunare de etichetele pentru lipit pe frunte si bagati-va in pantaloni pana sub gluteus tricoul pentru atenuarea shuturilor. Daca nu ati uitat nimic, din ce ati invatat ieri, puneti-va blazonul de blazare la piept, acolo langa apasarea de piatra.Inchideti-va in voi cu cheia si sus si jos, dupa ce ati stins lumina din ochi si gazele lacrimogene si nu lasati apa sambetei sa curga...pentru ca azi e luni.
Ne-am adunat astazi, intr-o sublima clantanire de dinti si o trista dardaire la unison, pentru a lua in deradere si in desert(unde poate e sensibil mai cald) toate cele lumesti. Pentru inceput, sa ne trezim la primul sunet si scrasnet de crapare a zilei. Sa ne trezim astfel cu totii,cu un amar nod in gat incercand sa-l inghitim, sa scoatem ironia de sub plapuma aburinda, sa ne ridicam curajos ortosatic din protectiva pozite fetala, sa ascundem regretele si dorul intr-un sertar cu lacat de langa pat si sa ne punem mastile peste ochii dezamagiti si obositi. Zambiti dragii mei, exersati-va muschii faciali, tragand cu putere de colturile gurii intr-un ranjet chinuit. Orbecaind prin intuneric, aprindeti o lumina artificiala care sa va ghideze pana la baie unde sa va spalati peste tot de pacate. Frecati-va mainile una de cealalta cu substante tensioactive, pentru a ridica tensiunea din inima si din manecile suflecate pana la cot(maneci din care ati lasat in prealabil sa cada toti presupusii asi ascunsi). Loviti-va cotul de colturile usilor inchise in fata, pentru a provoca o intensa durere locala, imperativa pentru orele timpului nostru. Nu treceti peste minutele de edcatie fizica in care sa va educati fizicul in bunele maniere , manierand miscarile necontrolate ale maniei din suflet.
Inghititi apoi cateva bucati din gogosi nesarate vandute ieftin pe la toate colturile usilor deschise cu piciorul. Beti cateva guri de cafea indulcita pentru a va indulci vorba si limba de lemn. Dezbracati-va de pijamale si scuturati-le de vise, schimbandu-va de prejudecatile de ieri cu unele curate din dulap. Nu stati prea mult cu toata greutatea talpilor dure si antiderapante pe ganduri pentru a evita o durere de cap implicita. Controlati-va in buzunare de etichetele pentru lipit pe frunte si bagati-va in pantaloni pana sub gluteus tricoul pentru atenuarea shuturilor. Daca nu ati uitat nimic, din ce ati invatat ieri, puneti-va blazonul de blazare la piept, acolo langa apasarea de piatra.Inchideti-va in voi cu cheia si sus si jos, dupa ce ati stins lumina din ochi si gazele lacrimogene si nu lasati apa sambetei sa curga...pentru ca azi e luni.
Sunday, February 17, 2008
Saturday, February 16, 2008
Friday, February 15, 2008
Es ist Traum... Und wir werden nicht bald erwachen...
Es ist Nacht
Es ist Nacht,
und mein Herz kommt zu dir,
hält's nicht aus,
hält's nicht aus mehr bei mir.
Legt sich dir auf die Brust,
wie ein Stein,
sinkt hinein,
zu dem deinen hinein.
Dort erst,
dort erst kommt es zur Ruh,
liegt am Grund
seines ewigen Du.
Christian Morgenstern
Es ist Nacht,
und mein Herz kommt zu dir,
hält's nicht aus,
hält's nicht aus mehr bei mir.
Legt sich dir auf die Brust,
wie ein Stein,
sinkt hinein,
zu dem deinen hinein.
Dort erst,
dort erst kommt es zur Ruh,
liegt am Grund
seines ewigen Du.
Christian Morgenstern
Subscribe to:
Posts (Atom)