White picket fence

A fost odata un timp: dupa ce procesul de demolare a copilariei avusese loc, cand toate se demitizau treptat si samburele de luciditate (deci drama) se sadise deja... a fost un timp in care mintea mea, bombardata de revelatii despre lume si sine, a crezut ca se pot totusi depasi conditia, destinul si limitarile de specie si sex. Credeam ca din inaltul mormanului de informatie care crestea sub mine ametitor de repede o sa pot privi in jos catre cele lumesti fara sa trebuiasca sa ma balacesc in baltoaca de nevoi, dorinte sau vise asa de mici, simple si omenesti. Ma gandeam ca daca pot constientiza hilaritatea luptei cotidiene pentru lucruri asa de meschine in materialismul lor, o sa pot sa lupt si eu contra curentului pentru 'lucruri inaltatoare care conteaza cu adevarat'. Daca realizam ca dintr-o impletire de feromoni, circumstante, putin Freud si multa indoctrinare sociala se naste 'iubirea', ma gandeam ca nu mai pot sa cred in povestile cu feti-frumosi. Incercam sa privesc cinic si realist, chiar daca stiam ca femeile filtreaza totul printr-o sita emotionala. Speram ca daca stiu asta o sa pot da jos filtrul, pacalind femininul din mine. Incercam sa inlatur orice urma de banalitate si cliseu.
M-am trezit insa dorindu-mi adanc si total tot ceea ce mi se parea mult prea depasit de logica, mult prea primar si comun. M-am regasit iubind fara ratiune, doborata de emotii, pacalita de povesti cu ilene cosanzene. M-am surprins cu vise pe cat de banale, pe atat de frumoase: rochie alba, copii bucalati si barbat cu testosteron. Am realizat ca gresesc chiar daca stiu ce e gresit... Ca sunt totusi cat se poate de femeie, de instinctuala si de emotionala... Ca desi totul e haos, viata nu are sens si imi scrantesc gandurile in filozofii complicate, cel mai miraculos lucru ar fi sa poti creea la randul tau o noua viata plangareata si gangurinda.
Recunosc ca sunt ceea ce sunt. I'm lovin' it.

spatiul, viteza si timpul...

S-a intors cu fata spre cearsaf. Cu spatele la el, incerca sa-i ascunda nodul din gat, furtuna din ochi. Stia ca nu poate sa recunoasca nimic in fata lui. Suferinta inseamna slabiciune si nu isi mai permitea un punct ahilean in care sa o loveasca cu inconstienta unui copil care se joaca. Avea de ales: sa scuipe naduful care ii ardea tamplele ingandurate si pieptul impovarat, sau sa inghita tot. Nimic nu avea sa se schimbe daca isi exorciza iubirea. Nenorocita asta de iubire atat de intens mestesugita de-a lungul timpului incat sa incapa doar intr-o mangaiere, strivita si comprimata doar intr-o privire, mestecata doar intr-un sarut. Cartile erau decartate, mana era juacata, pariurile puse. Cartile pe fata nu aveau sa schimbe nimic. Si nimeni nu joaca la bluff in mize atat de mari. Pass. A sovait o clipa... si a ales sa construiasca mai bine o amintire din acel moment, sa nu-l strice, sa-l conserve frumos pentru timpuri de aduceri aminte:
-Ce ai?
-Nimic...mi s-a facut putin somn. Hai pana la geam sa-ti arat un apus de soare superb! Sa vezi cum se vede marea aurie...
L-a luat de mana si si-au lipit trupurile goale in fata ferestrei, coplesiti de spectacolul grandios . L-a privit o clipa, i-a mangaiat usor gatul si si-a lipit buzele de ale lui...inghitind..in sec.

Poleiala si covrig fara gaura.

Din atata greata si delir nu mai ramane decat o senzatie de intromisiune erectila a gandurilor in umezeala aerului. Ma intreb daca e post-modernist sau post-decembrist acest patos generalizat pentru copulatia corporatista. Oricare ar fi raspunsul revelator, baza empirica a cercetarii ramane deliciul cercetatorilor travestiti in fashionable-ul imperativ al cotidianului. Batranicile isi sterg cu coltul maramei lacrima nostalgiei si mixeaza o romantza pe ritmuri antihipertensive cu bas. Vecinului ii e dor de lapte gros si sotron. Bea bere la kilogram butonandu-si flat-screenul. Isi mai priveste, din cand in cand, copilul facut din greseala la o taiere de motz, cand a fost ademenit cu guma turbo de fata primarului. Cine mai crede in teoria formelor fara fond sa scoata o mana scarpinatoare din fund si sa arate cu degetul catre vest!
te rog Mtv rebranduieste-mi glia!

walking on the edge

'Desi doare sa vrei ce nu poti sa ai, poate cei care sufera cel mai mult sunt cei care nu stiu ce vor.'

restantza de demult

Buna ziua, sunteti pe canalul inghinal, unde transmitem in di-rect stirile circadiene de pe plan local si metastatic.
Ne aflam acum in statiunea bipeda. In spatele meu se vede stanca temporalului si langa ea se aude cum curge cascada coagularii. Turistii au invadat malign aceste locuri cu flora intestinala deosebita, preferand sa stea mai ieftin: cu cortul cerebelului. Din nefericire ei lasa pe jos, in urma lor, cornete nazale sau stenoze in cotor de mar, fara sa se gandeasca la consecintele sistemice. Localnicii incearca sa pastreze mediul indemn si cu coasa creierului in mana aranjeaza vegetatiile bacteriene. O atractie chemotactica mai noua o constituituie saritura cu valva in parasuta.
Revenim cu stiri interne afland cu groaza despre un animal pus in libertate de grupul terorist al celulelor killer. Acesta are gura de lup si buza de iepure, prezinta coada de cal si aripi sfenoidale. Se zvoneste ca este periculos: linge articulatiile si musca inima. Tipatul Douglasului(ultima sa victima) a fost auzit prea tarziu de vecinii sai.
Desi factorul Christmas este relativ indepartat, oamenii profita de reducerile de sezon, cumparand globuri vezicale si stelute vasculare de pus in arborele respirator la iarna.
Bursa omentala a anuntat o prabusire tensionala a valutei de schimb.Cursul de maine la BRD, BRS si BAV va certifica acest lucru.
Si in final: a sosit Omentul mare pe care il asteapta toata lumea: extractia dentara a numerelor norocoase. Acestea insa dupa o scurta pauza compensatorie. In continuarea programului puteti urmari filmul serii: sartanii(cunoscut ca si '300').Pe maine!

Oul sau gaina?

“<> [...] Cine greseste mai mult, cine iubeste mai mult, cine inseala mai iute si tradeaza mai fara de scrupule, cine minte mai zdravan, cine raneste mai adanc, cine uita mai repede si mai nemilos? 'Stii de ce sunt barbatii porci? Fiindca femeile sunt toate, dar toate, niste curve!' mi-a spus cu convingere dramatica un domn [...] Si l-am contrazis, recunoscand ca toata viata mi-am dorit sa fiu curva. Dar m-a impiedicat mereu cate-un porc de barbat. De care m-am indragostit cu deznadejde fidela sau care m-a dezamagit atat de tare, incat convalescenta lunga de dupa intalnire m-a tinut departe de alte deznadejdi, cauzate de alti dragi parteneri de iubire. Si n-am apucat, desi voiam…”

fragment dintr-o carte.

how can misery feel so sweet?

Intr-o zi, nu se stie care. Doar propria ei dimineata va stii. Intr-o zi, 'buna dimineata soare' se va intalni cu 'buna dimineata ploaie'. Se vor ingana unul cu cealalta, in 5 minute de spectacol grandios, el soarele, ea ploaia. Picaturile vor fi amare iar razele vor arde, dar oamenii vor privi de dupa perdele si vor zambi lenes clipind plicticos a dimineata. Nimeni nu va stii k dupa aceea va fi 'adio soare' si 'adio ploaie' iar spectacolul se va termina sub o cortina de nori grei. Nimeni nu va stii ca de atunci incolo vor trai toti doar in canicula arzatoare sau inundatiile napastuitoare...Si niciodata echilibrul nu se va mai intalni in prognozele chimiei. Vor fugi unul de altul cautandu-se. Involburandu-se si asteptandu-se, vor pedepsi astfel lumea intreaga pentru existenta ei, avand vina de a fi poluat naturalul. Soarele va ramane tzintuit in inaltul cerului sau, rumegand mereu din rutina circadiana. Ploaia va fi purtata de nori si de vant, ratacind in nestirea cunoasterii sale. Poate doar pe o creasta de munte, intr-o dupa-amiaza de iarna, se vor recunoaste alaturi: Ploaia- preschimbata in fulgi, cristalizand arhitecturi impresionante. Fulgi reci. Soarele- mai bland si mai obosit. Raze palide. De fericire se vor ingana 5 minute: ea amintindu-si ca e ploaie, se va lasa topita; el reflectandu-se in ea, va arde ca soarele de alta data.
.

sentenced to time...

harassment

as vrea sa-mi vezi ochii umeziti de lacrimi. sunt foarte frumosi. as vrea sa-mi atingi pielea arsa de soare. e asa aurie in lumina apusului. as vrea sa imi admiri mutra serioasa atunci cand citesc. e amuzant cand rod creionul cu naduf. as vrea sa gusti din inventiile mele culinare nebrevetate. se pare ca nu produc indigestie. as vrea sa ma auzi cantand toate melodiile 'de suflet' cu vantul fluturand pe langa volan. intr-o vreme cantam in cor. as vrea sa te iau mereu prin surprindere atat de frumos incat sa doara. iubesc sa fac surprize cu mister dulce. as vrea sa ma vezi la patru ace intr-un pas hotarat de femeie cu toc. cu capul sus si demn. as vrea sa te uimesc dansand cu ritmul in sange. e metamorfoza mea preferata. as vrea sa stii ce gandesc, ce simt, ce ascult, ce visez, ce iubesc, ce urasc, ce astept. as vrea sa stii tu, dar...poate altcineva va stii candva.

In fata lasitatii funiei cu nod

Moarte salvatoare,
Unde esti sa-mi iei piatra apasatoare?
Unde umbli prin suflete nevinovate?
Legata la ochi poate.
Moarte dorita,
Unde cauti nedorirea ta in inimi intregi?
Unde ocolesti mereu pe cele sparte?
Si treci mai departe.
Moarte perfida,
Unde te arati cu colti intre imbratisari?
Unde lasi intinse mainile goale?
Cersind continuare.
Moarte a sperantei,
Unde-mi apari in suflet cu vise?
Unde cedezi in mintile goale?
Cine mai moare?

Numar prim

Cu ghearele infipte in carnea realitatii si coltii muscand din delicioasa iluzie. Penduland intre zenit si nadir.


Lasand perdeaua sa cada, s-a intors brusc din fata geamului, cu o fatza imbufnata. Picioarele goale pe parchet i-au clipocit lipicios pana la canapea. S-a intins cat era de scurta peste perne, cocolosindu-se apoi in pozitia fetala atat de protectoare. Epuizata de propriile ganduri, nu voia decat o clipa de privire in gol intr-un stand-by lipsit de orice zvacnire. Variabile. Frica. Determinism. Pasi.

'Birds of a feather flock together'

delir din florile de tei

Ce bine că eşti

Nichita Stănescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Discutie libera in fata oglinzii

4
3
2
1
si!

Din degete aproape ca imi iese fum. Pofta de cuvinte cum n-am mai avut de mult. Pacat de fundalul sonor al unui ciocan muncitoresc de peste drum. Mi s-a facut subit dor de mine si m-am postat cu viscerocraniul in fata oglinzii. Fara rezultat. Nu acolo trebuie sa caut. Poate daca inchid ochii si privesc asa de dupa pleoape apar. Fara spectatori, fara auditoriu, fara cititori. In subiectivismul egoismului meu vreau sa zac ca o balena esuata pe propriul tzarm al viselor ei. Cu un strop de cinism in pahar si o balta de melancolie sub mine, vreau sa ma intind intr-un hamac leganat de cine vrea sa-l legene; poate vantul. Incepe sa miroasa a mare: mai putin amar si mai mult sarat; poate usor dulce. Unde sa ma regasesc eu daca nu cu capul in maini pe banca de lemn din mijlocul marii? E construita pentru mine, vant si pentru 'pescarusii mai lasi' in timpul furtunii.. Uitati-va putin in alta parte. As vrea sa vorbesc singura cu divinitatea despre lucruri lumesti. Cine sunt? Cine esti? Unde am pus cartea cu raspunsuri si harta de cautari?
Crampa. Revenire. Nu vreau sa ajung in labirint.

Spovedanie

dintre fluturi si omizi
aleg lumina
cu care vreau sa cladesc o barca.
o barca de lumina
sa pluteasca in intuneric
printre alti fluturi de noapte,
care orbiti de ea,
sa se izbeasca cu aripile inainte
de structura ei diafana.
am spart fantana dorintelor
si apa plina de banuti curge
inspre desertul insetat.
cu ochiul inchis
incerc sa mai pastrez
picatura.
cu gura plina
incerc sa nu scuip
visul din perna.
cu degetele inclestate
incerc sa nu scap
mana.
mai vreau
mai pot
mai stiu
si simt si simt si simt
amplificat de buza care arde
de pielea care mangaie
de carnea care tremura.

your choices are half chance.

so are everybody else's.

thinking outside the box...

The challenge is to connect the nine dots by drawing four straight, continuous lines, and never lifting the pencil from the paper



The puzzle is easily solved, but only if you draw the lines outside of the confines of the square area defined by the nine dots themselves.

Stay hungry. stay foolish.

Efemeride.

Accidente sufletesti. Fatalul imuabil.

Inregistrarile micutei cutii negre a constiintei


Dintr-o infricosatoare furtuna de probabilitati apare spontan valoarea reala a unei variabile. Declansarea dominoului devine astfel iminenta. Pe rola cinamatografiei mentale sunt developate o infinitate de frame-uri pe secunda. Urmarile dezastrului sunt incomensurabile. Ireversibilitatea medaliei e sustinuta de raporturi subunitare intre cererea si oferta temporala, spatiala, sentimentala. Ultimele inregistrari ale constiintei sunt doar fragmente neinteligibile de ganduri ale chimiei si sunete de vise sparte intre unde. Gemete si tipete dupa ajutor. Realul pune punctul pe cutitul din rana. Fibrilatie ventriculara. Linie izoelectrica.

---

Le petit prince, Antoine de Saint Exupery

'Voici mon secret. Il est très simple: on ne voit bien qu'avec le cœur. L'essentiel est invisible pour les yeux.'

'[...]Ah, micule prinţ, am înţeles astfel puţin cîte puţin viaţa ta melancolică. Mult timp tu nu avuseseşi ca distracţie decît farmecul apusurilor de soare. Am aflat acest nou detaliu în a patra zi, dimineaţa, cînd tu mi-ai spus:
- Îmi plac mult apusurile de soare. Hai să vedem un apus de soare…
- Dar trebuie să aşteptăm…
- Ce să aşteptăm?
- Să aşteptăm ca soarele să apună.
Tu ai avut mai întîi o înfăţişare foarte surprinsă, apoi ai rîs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:
- Mă cred întotdeauna la mine!
Într-adevăr. Cînd este miezul zilei în Statele Unite, în Franţa soarele apune, precum ştie toată lumea. Ar fi suficient să se poată merge în Franţa pentru un minut pentru a asista la un apus de soare. Din nefericire, Franţa este foarte departe. Dar pe mica ta planetă era suficient să tragi scaunul cu cîţiva paşi. Şi tu puteai vedea apusul de soare de fiecare dată cînd doreai…
- Într-o zi, am văzut apusul de soare de patruzeci şi trei de ori!
Şi puţin mai tîrziu ai adăugat:
- Ştii… cînd eşti aşa trist îţi place să te uiţi la apusurile de soare…
- Deci tu erai chiar aşa de trist în ziua cu cele patruzeci şi trei de apusuri de soare? Dar micul prinţ nu răspunse.

Capitolul VII

În a cincea zi, tot datorită oii, am aflat încă un secret din viaţa micului prinţ. El mă întrebă brusc, fără nici un preambul, ca şi cum se gîndise îndelung la asta:
- O oaie, dacă mănîncă arbuştii, mănîncă şi florile?
- O oaie mănîncă tot ce întîlneşte în cale.
- Chiar şi florile care au spini?
- Da. Chiar şi florile care au spini.
- Atunci la ce servesc spinii?
Nu ştiam. Eram atunci foarte ocupat încercînd să deşurubez un şurub strîns prea tare din motorul meu. Eram foarte îngrijorat, căci pana mea începuse să mi se pară foarte gravă iar apa de băut care se epuiza mă făcea să mă tem de ce era mai rău.
- La ce folosesc spinii?
Micul prinţ nu renunţa niciodată la o întrebare, odată ce o pusese. Eu eram nervos din cauza şurubului meu şi am răspuns la întîmplare:
- Spinii nu servesc la nimic, sunt pur şi simplu răutate din partea florilor!
- Oh!
Dar după un moment de linişte el îmi spuse, cu un soi de răutate în voce:
- Nu te cred! Florile sunt slabe. Ele sunt naive. Ele se apără cum pot. Ele se cred teribile cu spinii lor…
N-am răspuns nimic. În momentul acela îmi ziceam: „Dacă şurubul ăsta mai rezistă mult, o să îl fac să sară dintr-o lovitură de ciocan”. Micul prinţ îmi deranjă din nou gîndurile:
- Deci tu crezi că florile…
- Nu! Nu! Eu nu cred nimic! am răspuns la întîmplare. Eu mă ocup cu lucruri serioase aici!
El mă privi stupefiat:
- Lucruri serioase!
El mă vedea cu ciocanul în mînă şi cu degetele negre de ulei de motor, aplecat asupra unui obiect care lui îi părea foarte urît.
- Tu vorbeşti ca oamenii mari!
Asta mă făcu să mă simt un pic ruşinat. Iar el, nemilos, adăugă:
- Tu confunzi totul… tu amesteci totul!
Era foarte iritat. Scutură în vînt pletele sale blonde:
- Cunosc o planetă unde este un domn roşu la faţă. El nu a mirosit niciodată o floare. El nu a privit niciodată o stea. Nu a iubit niciodată pe nimeni. Nu a făcut nimic altceva decît adunări. Şi toată ziua repetă ca tine: „Sunt un om serios! Sunt un om serios!” şi asta îl face să pleznească de mîndrie. Dar asta nu e un om, asta e o ciupercă!
- O ce?
- O ciupercă!
Micul prinţ era de acum palid de mînie.
- De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănîncă totuşi florile. Nu este atunci foarte serios să încerci să înţelegi de ce ele se străduiesc atît de tare să îşi crească spini care nu le folosesc la nimic? Nu este important războiul oilor cu florile? Nu este serios, mai important decît adunările domnului cel roşu? Şi dacă eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decît pe planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi dea seama ce face, asta nu e important?
El roşi, apoi continuă:
- Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decît într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit cînd le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva...” Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge! Şi tu crezi că asta nu e important!
Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiţuri de plîns. Venise noaptea. Eu îmi abandonasem sculele. Nu îmi mai păsa nici de ciocanul meu, nici de şurubul meu, nici de sete, nici de moarte. Pe o planetă, a mea, pe pămînt, era un mic prinţ care trebuia consolat! L-am luat în braţe şi l-am legănat. I-am spus: „Floarea pe care o iubeşti tu nu e în pericol.... Îi voi desena o botniţă oii tale... Voi desena o armură pentru floarea ta... Voi…” Nu ştiam ce să mai zic. Mă simţeam foarte neîndemînatic. Nu ştiam cum să ajung la inima lui, cum să îl mîngîi... E atît de misterios tărîmul lacrimilor...

Capitolul VIII

Am aflat destul de repede o seamă de lucruri despre această floare. Pe planeta micului prinţ fuseseră întotdeauna flori foarte simple, împodobite cu un singur rînd de petale, aflate pretutindeni şi care nu deranjau pe nimeni. Ele apăreau într-o dimineaţa în iarbă şi seara dispăreau. Dar aceea germinase într-o bună zi dintr-un grăunte adus nu se ştie de unde, iar micul prinţ supraveghease cu foarte mare atenţie acea tulpiniţă care nu semăna cu celelalte. Putea să fie o nouă specie de baobab. Dar arbustul încetă curînd să crească şi începu să pregătească o floare. Micul prinţ văzu ceva ca un bumb mare şi simţi că ceva miraculos avea să îşi facă apariţia; floarea însă, la adăpostul bumbului verde, nu îşi mai termina pregătirile pentru a-şi etala frumuseţea. Ea îşi alegea cu grijă culorile. Se îmbrăca încet, îşi potrivea una cîte una petalele. Nu vroia să apară şifonată ca macul. Ea nu vroia să apară decît în deplinătatea şi sclipirea frumuseţii sale. Da! Era cochetă! Toaleta sa misterioasă dură multe zile. Dar într-o bună dimineaţă, exact odată cu răsăritul soarelui, se arătă.
Şi tocmai ea, care muncise cu atîta precizie, zise căscînd:
- Ah! De-abia mă scol… Pardon… Sunt încă răvăşită…
Atunci micul prinţ nu îşi putu stăpîni admiraţia:
- Ce frumoasă eşti!
- Nu-i aşa, răspunse cu delicateţe floarea… Şi sunt născută în acelaşi timp cu soarele…
Micul prinţ îşi dădu seama că nu era prea modestă, dar era atît de emoţionantă!
- Cred că este ora micului dejun, adăugă ea îndată, dacă aţi avea bunătatea să vă gîndiţi la mine…
Şi micul prinţ, luat un pic prin surprindere, găsi o stropitoare cu apă proaspătă şi o servi pe floare.
Astfel îl chinuia ea pe micul prinţ cu vanitatea sa un pic bolnăvicioasă. Într-o zi, bunăoară, vorbind de cei patru spini ai săi, îi spuse micului prinţ:
- Pot să vină chiar şi tigrii, cu ghearele lor!
- Nu sunt tigri pe planeta mea, obiectă micul prinţ, şi apoi tigrii nu mănîncă plante.
- Eu nu sunt o plantă, răspunse cu delicateţe floarea.
- Iartă-mă…
- Nu mă tem deloc de tigri, dar am oroare de curenţii de aer. Nu aveţi un paravan?
„Oroare de curenţi de aer... nu e chiar un noroc pentru planeta mea. Floarea asta e destul de complicată...”
- Seara mă veţi pune sub un glob de sticlă. E foarte frig aici. E prost aşezat. Acolo de unde vin eu…
Dar aici se intrerupse. Ea venise ca sămînţă. Nu putuse cunoaşte nimic din alte lumi. Umilită de a fi spus o minciună atît de naivă, tuşi de două-trei ori, sperînd să îl pună şi pe micul prinţ într-o situaţie penibilă:
- Cum e cu paravanul ăla?...
- Mergeam să îl caut, dar îmi vorbeai!
Atunci ea începu din nou să tuşească pentru a-i provoca totuşi remuşcări micului prinţ.
Astfel, micul prinţ, în ciuda dragostei sale pentru floare, se îndoi repede de ea. El luase în serios cuvinte fără importanţă şi devenise foarte nefericit.
„Ar fi trebuit să nu o ascult, îmi mărturisi el într-o zi, nu trebuie niciodată să asculţi florile. Trebuie să le priveşti şi să le miroşi. A mea parfuma planeta, dar eu nu ştiam să mă bucur de asta. Această istorie cu ghearele, care m-a deranjat atît, ar fi trebuit să mă emoţioneze…”
Îmi mai mărturisi:
„Nu am ştiut să înţeleg nimic atunci! Ar fi trebuit să o judec după fapte şi nu după cuvinte. Ea mă parfuma şi mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecţiunea ei de dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram prea tînăr ca să ştiu să iubesc.”

Capitolul IX

Cred că a profitat pentru evadarea lui de o migraţie a păsărilor călătoare. În dimineaţa plecării aranjă totul pe planetă. Îşi curăţă cu grijă vulcanii în activitate. El avea doi vulcani în activitate. Erau foarte folositori dimineaţa pentru încălzitul micului dejun. Mai avea şi un vulcan stins. Dar, cum spunea el: „Nu se ştie niciodată!” Curăţă deci şi vulcanul stins. Dacă sunt bine curăţati, activitatea vulcanilor este moderată, fără erupţii. Erupţiile vulcanice sunt ca focurile de şemineu. Evident, pe pămîntul nostru suntem prea mici pentru a ne curăţa vulcanii. Din cauza asta ne fac atîtea probleme.
De asemenea, micul prinţ smulse, cu un pic de melancolie, ultimii lăstari de baobabi. Credea că nu va mai trebui să vină niciodată. Iar toate aceste munci obişnuite i-au părut, în dimineata aceea, extrem de plăcute. Şi cînd udă pentru ultima oară floarea şi se pregăti să o pună la adăpost sub globul ei, era cît pe-aci să plîngă.
- Adio, îi spuse el florii.
Dar ea nu îi răspunse.
- Adio, repetă el.
Floarea tuşi. Dar nu din cauza vreunei răceli.
- Am fost prostuţă, îi spuse în cele din urmă. Îţi cer iertare. Să fii fericit.
El se miră de absenţa reproşurilor. Stătea cu globul în mînă, surprins. Nu înţelegea acest calm al florii.
- Da, te iubesc, îi spuse floarea. Nu ai ştiut nimic despre asta, din vina mea. Asta nu mai are nici o importanţă. Tu ai fost la fel de prostuţ ca mine. Să fii fericit… Lasă globul ăla în pace. Nu îl mai vreau.
- Dar vîntul...
- Nu sunt chiar aşa răcită... Aerul proaspăt al nopţii îmi va face bine. Sunt o floare.
- Dar animalele…
- Trebuie să suport două sau trei omizi dacă vreau să cunosc şi fluturii. S-ar părea că e foarte frumos. Dacă nu, cine mă va vizita? Tu vei fi departe. Cît despre animalele mari, nu mi-e teamă de nimic. Am ghearele mele.
Şi îmi arătă plină de naivitate cei patru spini ai săi. Apoi adăugă:
- N-o mai amîna atîta, este agasant. Ai hotărît să pleci. Du-te!
Ea nu vroia să o vadă plîngînd. Era o floare atît de orgolioasă...

Capitolul XV

A şasea planetă era o planetă de două ori mai mare. Era locuită de un bătrîn domn care scria cărţi imense.
- Uite! Iată un explorator! strigă el, cînd îl zări pe micul prinţ.
Micul prinţ se aşeză pe masă şi răsuflă un pic. Călătorise deja atîta!
- De unde vii tu? îi spuse bătrînul domn.
- Ce este cartea aceea mare? zise micul prinţ. Ce faceţi dumneavoastră aici?
- Eu sunt geograf, zise bătrînul domn.
- Dar tu vii de departe! Tu eşti explorator! Tu îmi vei descrie planeta ta!
Şi geograful, avînd deschis registrul său, îşi ascuţi creionul. Povestirile exploratorilor se notează mai întîi în creion. Pentru a le transcrie în cerneală se aşteaptă ca exploratorul să furnizeze probe.
- Ei? zise geograful.
- Oh! La mine, zise micul prinţ, nu e prea interesant, e foarte mic. Am trei vulcani. Doi vulcani în activitate şi unul stins. Dar nu se ştie niciodată.
- Nu se ştie niciodată, aprobă geograful.
- Am şi o floare.
- Noi nu notăm florile, zise geograful.
- De ce? Asta nu-i frumos!
- Pentru că florile sunt efemere.
- Ce inseamna “efemer”?
- Geografiile, spuse geograful, sunt cele mai preţioase dintre toate cărţile. Ele nu se demodează niciodată. E rar ca un munte să îşi schimbe locul. E foarte rar ca un ocean să se golească de apa sa. Noi scriem lucruri eterne.
- Dar vulcanii stinşi se pot trezi, îl întrerupse micul prinţ. Ce înseamnă ”efemer”?
- Că vulcanii ar fi stinşi sau activi e totuna pentru noi, zise geograful. Ceea ce contează pentru noi e muntele. El nu se schimbă.
- Dar ce înseamnă ”efemer”? repetă micul prinţ, care, în viaţa sa, nu renunţase la o întrebare o dată ce o pusese.
- Asta înseamnă “ceva care e ameninţat de dispariţie apropiată”.
- Floarea mea e ameninţată de dispariţie apropiată?
- Desigur.
Floarea mea este efemeră, îşi zise micul prinţ, şi ea nu are decît patru spini să se apere împotriva lumii![...]'

classics forever

Robert Doisneau: Le Baiser de l'Hotel de Ville, Paris, 1950