Merg pe jos mult. Kilometri intregi si multe ore. Zilnic. De trei zile. Pe stradute si bulevarde...asa fara destinatie. Si merg mult. In cautarea cautatului. Si nu gasesc. Bucurestiul ma primeste pe strazile lui dar eu nu-l primesc in suflet. Nu mai e loc. Merg cu castile in urechi ca sa nu-i aud zgomotul ala de fond, zgomotul ala citadin monoton care se aude chiar si intr-un parc pustiu noaptea. Merg stanga, dreapta, inainte si nu ma pot opri. Mi-e frica sa ma opresc pentru ca ma ajung din urma demonii. Incerc sa fug.
Dorm mult. Dar fragmentat. Am insomnii si ma trezesc in miez de noapte cu nod in gat. Nu vreau sa ma trezesc. Nici dimineata. E cel mai rau atunci. Dorm mult ca sa visez. Incerc sa fug.
Scriu mult. Si sterg. Ma uit putin in gol si ma razgandesc. Inca nu arat. Scriu iar fara sa ma opresc. Dar gandurile se contrazic. Scriu mult ca sa inteleg. Dar reneg ce inteleg. Incerc sa fug.
In rest mai fumez, mai ascult, mai intreb, mai astept, mai mor o zi.
PS: de ce silentium?
S
1 comment:
clasic. oda cetateanului alienat. viata e mai mult de atat. sigur.
Post a Comment