Scartzaitul pasilor pe zapada.

Cu dintii clantzanind de frig se plimba ca un bezmetic prin noaptea asta...atat de alba, ca i se face greatza. Degetele inclestate in tigara se cauta unul pe altul si se iubesc intr-o contopire de gheatza. ...In cap ganduri:
'Cele sapte pacate capitale: mandria, invidia, iubirea de arginti, desfranarea, lacomia, lenea si mania.' Si le repeta in minte. Unul dupa altul..ii par atat de depasite de vremea inghetzata si vremurile reci. 'O reactualizare a lor e imperativa. Unde e egoismul? Unde e ipocrizia? Unde e adulterul? Cruzimea?...Egoismul nu. E un cuvant atat de uman si omenesc. E autoconservarea nu? Homo sapiens e un egoist. Imi place, vreau, urasc, arunc. E atat de simplu. Chintesentza tuturor filozofiilor si discutiilor pedante, raspunsul la 'de ce', motivul tuturor viciilor, samburele de adevar din orice minciuna, formula fericirii si a deznadejdii..totul e aici..in acest concept. Aceasta definitie a omului. Din cauza...sau datorita lui apare apoi ipocrizia. De ce sa nu ne recunoastem conditia? Admitem ca nu putem trai vesnic, ca avem doi ochi, ca nu putem zbura dand din maini, ca ingurgitam si excretam...dar nu ca suntem egoisti. Oricat de gros ar fi degetul si oricat de slabi somalezii nu ne putem ascunde la nesfarsit. E hilar. O hiena care-si recunoaste conditia de necrofag si si-o asuma cu capul sus in lantzul trofic ar ranji cu pofta la acest teatru uman.
Nu are nimeni curajul sa spuna lucrurilor pe nume?: 'Ce e asta?' 'O planta din familia rozacee. Sau trandafir' Exact! Nu e un sentiment e o planta. '
Scrasnetul geamurilor batute de vant, al talpilor lui pe zapada si al dintilor ciobitzi de frig ii zgarie creierul ca o cheie prin vopseaua unei masini noi. Un caine latra ragusit la cel din curtea vecina care scheauna ca un fraier. Se opreste o clipa si sufla in degetele deja amortzite. Un moment de silentium cerebral apoi iar:
'Contraargumente la suprematia egoismului. Intreaga noastra societate ipocrita ar spune ca iubirea. Ha! Ce miraj frumos...iubirea ca sentiment altruist. Marquez spunea: 'Nu te iubesc pentru ceea ce esti, ci pentru ceea ce sunt atunci cand sunt cu tine' Iubirea asta pe care societatea a definit-o, inventat-o si o reinventeaza in fiecare zi este doar o oglindire a sinelui. De ce ar fi asta un lucru rau? De ce sa nu recunoastem ca iubim din pur egoism si ca mai mult... suferim din egoism. Daca iubirea ar fi un lucru altruist atunci de ce plangem cand nu suntem iubiti inapoi? Ne victimizam, ne plangem de mila, ne intrebam 'de ce eu?', facem compromisuri, 'ne sacrificam'. Sacrificiul se face renuntand la ceva ce ne face bine pentru a obtine ceva ce in final ne-ar face si mai bine...pentru ca invers nu ar face nimeni acest pas. 'Egoist' are totusi o prea mare tenta peiorativa. Nimeni nu ar aproba asemenea comparatii cu el...ar trebui schimbat...sau inventat inca un cuvant pentru ceea ce cred ca inseamna. Narcisismul e de domeniul patologicului...asa ca...sa-i spun eubineism=eu+bine+ism.'
O lumina palida pe strada. Cateva becuri sunt arse. Vantul se intetzeste putin si ii biciuieste buzele vinetzii. Simte frigul cu ochii. Ii inchide un pic...numara pana la 6 apoi ii deschide intr-o ceatza laptoasa. Mai e putin pana acasa:
'De ce plang oamenii la inmormantari? E crud. De ce suferim pierderea cuiva? Plangem trupul neinsufletit si lipsit de durere? Plangem necunoasterea locului in care ajunge sau poate inexistenta lui? De ce sa plangem in necunostiinta de cauza?...necunoscutul provoaca frica dar nu suferinta. Mai degraba plangem pentru ca nu il mai putem vedea, simti, auzi niciodata...ca nu ii mai putem vorbi niciodata...ca era parte din viata Noastra si nu va mai fi... Ne plangem pe noi pentru ca am pierdut ceva. Sau poate plangem suferinta copilului orfan sau a vaduvei incercanate...Cum? Empatizand suferinta lor...adica transpunand-o prin noi, in noi, identificandu-ne cu ei si suferinta lor. E omenesc. E egoism. E natural. Dar e acel elefant din mijlocul camerei de care nimeni nu vorbeste si asta il face invizibil.'
La cativa metri in fata, drumul coteste usor la stanga. Merge cu pasi mai iuti pentru ca apropierea de casa il face sa consitientizeze o mictionare imperioasa. Zapada crapa sub talpi in mii de crepitatii:
' Sper sa ajung sus la timp. Sa ma asez apoi, ca un centru al universului, in centrul patului meu si sa imi plang iubirile...si de mila ca imi complic viata si ca altii plang dupa iubirea mea...in egoismul lor suferind.'
Scartzaitul ultimului pas pe zapada e prelung. Apoi un bubuit de usa trantita de vantul taios.